Scurtă istorie a insulei Lesbos

Insula Lesbos este locuită cel puțin din 3000 î.Hr. Artefactele găsite pe insulă datează din perioada paleolitică târzie, iar cea mai mare localitate este în Lisvori, aproximativ între 2800-1900 î.Hr., acum parțial scufundată în apele de coastă puțin adânci. În epoca clasică, orașele insulei formau o pentapolă, cuprinzând Mytilene, Methymna, Antissa, Eresos și Pyrrha. Astăzi se poate vizita Antissa antică. Doi dintre cei nouă poeți lirici din canonul grecesc antic, Sappho și Alcaeus, erau din Lesbos. Până la începutul secolului al X-lea, Mytilene ajunsese la statutul de oraș metropolitan.

În cea mai mare parte a Evului Mediu, Lesbos a făcut parte din Imperiul Bizantin, iar de la sfârșitul secolului al XI-lea a format un dioikesis (district fiscal) sub un kourator în Mytilene. În secolul al XII-lea, insula a devenit o țintă frecventă a incursiunilor de jaf ale Republicii Venețiene, care în cele din urmă au ocupat insula. După căderea Constantinopolului în 1453, familia Gattilusi a continuat să conducă insula Lesbos ca vasali tributari ai Imperiului Otoman, până când insula a fost cucerită de sultanul Mehmed al II-lea în septembrie 1462.

Marea majoritate a populației insulei a rămas greacă și creștină, deși a existat o comunitate musulmană considerabilă, formată atât din imigranți, cât și din creștini convertiți. Relațiile dintre cele două comunități erau în general bune, localnicii din Lesbos fiind adesea bilingvi, vorbind ​​greaca, dar și turca otomană. În timpul dominației otomane, sistemul obligatoriu devshirme a fost implementat pe insulă. Lesbos a prosperat din comerț, iar Mytilene era fost considerat cel mai aglomerat port otoman din Marea Egee. Prezența unor reprezentați vest-europeni în oraș este atestată deja din anul 1700, acționând în calitate de viceconsuli pentru consulatele din Smirna. Multe dintre clădirile otomane timpurii, precum și zidurile orașului, au fost distruse în urma puternicului cutremur din 1867. Mai multe castele au fost construite până în secolul al XVIII-lea, pentru a proteja zonele de coastă de atacurile piraților.

Prosperitatea relativă a insulei – bogăția era, pe cât se pare, concentrată în rândurile burgheziei creștine grecești, mai degrabă decât în ​​comunitatea musulmană – a contribuit la neparticiparea insulei la Războiul de Independență al Greciei din 1821–1829. În 1912, a izbucnit Primul Război Balcanic între Grecia, Bulgaria, Serbia și Muntenegru și Imperiul Otoman pentru independența și extinderea statelor creștine balcanice. Sub conducerea contraamiralului Pavlos Kountouriotis, forțele navale grecești au debarcat în Lesbos pe 21 noiembrie 1912, începând astfel bătălia de la Lesbos. Kountouriotis a trimis un ultimatum pentru a asigura anexarea orașului Mytilene de către Grecia, lucru cu care oficialii otomani au fost de acord, înainte de a părăsi orașul. Operațiunea de anexare a restului insulei a fost pusă sub conducerea colonelului Apollodoros Syrmakezis. În cadrul schimbului de populații greco-turc, care a urmat Primului Război Mondial și Războiului Greco-Turc din 1919–1922, musulmanii locali au părăsit insula și Lesbos a revenit la o populație integral greacă creștină, așa cum fusese înainte de ocupația otomană. În 1922, mulți refugiați greci ai războiului și al genocidul concomitent suferit de către populația greacă din Asia Mică, s-au stabilit în Lesbos. O statuie a unei mame care își leagănă copiii, numită „Statuia Mamei din Asia Mică”, a fost donată de refugiați și ridicată la Mytilene. De atunci Lesbos face parte integrantă din statul grec.

Facebook
Twitter
LinkedIn
Scroll to Top